‘’Relatia de cuplu, e de multe ori punerea in scena a copilariei noastre’’

La toate cursurile din Oxford susținute de cei mai mari specialiști în traumă și neuroștiință s-a vorbit despre cum relația cu îngrijitorii din copilărie influențează felul în care ne atașăm ca adulți ,atât în relațiile de cuplu, cât și în prietenii.

Stilurile de atașament arată felul în care ne raportăm la ceilalți în relațiile apropiate

Atașamentul securizant apare atunci când copilul crește într-un mediu previzibil, cald și empatic, în care nevoile lui emoționale și fizice sunt recunoscute și îndeplinite într-un mod constant.

Atașamentul anxios se formează atunci când îngrijitorii au fost imprevizibili ,uneori atenți, alteori indiferenți; ca adult, persoana devine temătoare, are nevoie de confirmare și se teme să nu fie respinsă.

Atașamentul evitant apare când copilul a fost respins sau învățat să nu-și arate emoțiile; ca adult, preferă distanța, se bazează doar pe sine și evită vulnerabilitatea. În interior însă, trăiește adesea nevoia de conexiune, doar că a învățat că apropierea doare sau nu e sigură. De aceea, pare rece sau detașat, dar de fapt își protejează părțile rănite care nu au fost văzute.

Atașamentul dezorganizat se formeaza atunci cand persoana de la care copilul ar trebui să primească siguranță si iubire este în același timp sursa fricii. Aici adultul  are  sistemul nervos care oscilează rapid între cele două extreme ,apropiere și fugă, panică și blocaj.

Un lucru foarte important despre stilurile de atașament este că ele nu sunt etichete fixe, ci modele care se pot schimba. Nu ne definesc pentru totdeauna, ci doar arată cum am învățat, cândva, să ne protejăm de durere. Și totuși, ele ne pot modela întreaga viață: cum iubim, cum ne apărăm, cum fugim sau rămânem.

Cum ar fi dacă am fi puțin mai conștienți, în relațiile noastre, de stilul de atașament pe care îl avem noi sau cei din fața noastră?

Oare cum ar fi să știm că oamenii din jurul nostru nu ne resping, nu se închid și nu fug din lipsă de iubire, ci pentru că reacționează din răni vechi, din mecanisme născute în copilărie?

Poate atunci am simți mai puțină vină și mai multă înțelegere chiar și atunci când e greu.

Și cât de diferite ar fi relațiile dacă am înțelege mai bine ce se întâmplă în spatele reacțiilor celuilalt.

Dacă am ști că un partener cu atașament evitant nu se retrage pentru că nu ne iubește, ci pentru că are nevoie de spațiu ca să se simtă în siguranță.

Și dacă am ști că un partener cu atașament anxios nu este „prea sensibil”, ci are nevoie de confirmare și stabilitate pentru a se liniști.

Poate atunci am comunica mai clar, am avea mai multă răbdare și relațiile ar deveni locuri de creștere, nu de luptă.

Prin cunoastere putem transforma lumea noastra.

Putem rescrie povestea  și de data asta o putem face așa cum trebuie.

‍